GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care are sau poate avea urmări grele; p. ext. Însemnat, important. Trebuie să-ți spun ceva... – Grav?... – Foarte grav. SEBASTIAN, T. 97. Afară de copii, subiect prin natura lui gingaș, d. Sadoveanu își ia, din contra, subiectele din întîmplările tragice, în orice caz grave ale vieții. IBRĂILEANU, S. 20. ♦ (Despre boli, răni) Primejdios, serios. ◊ (Adverbial) În sfîrșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb... dacă e grav rănit. CAMIL PETRESCU, U. N. 405. 2. (Despre oameni sau despre înfățișarea și manifestările lor) Foarte serios, sever, solemn, rigid. Fetițele, mărunte cît păpușile, stăteau tăcute, privind lumea cu niște ochi gravi. CAMILAR, TEM. 317. Doctorul portului intră grav pe bord. BART, E. 80. ◊ Fig. Dosare grave stau grămădite pe masă și excelența-sa mototolește nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimări. ARGHEZI, P. T. 57. ◊ (Adverbial) La fereastra ca un ochi bolnav, De pe-o crenguță mică de copac, Cea de pe urmă frunză-ascultă grav Cum toate lucrurile-n casă tac. D. BOTEZ, P. O. 128. Intră în compartimentul generalului, suspinînd grav. REBREANU, P. S. 123. 3. Care face parte din registrul de jos al scării muzicale; adînc, de bas. Brazi groși și bătrîni sau subțiri și tineri sosesc în apele Oltului și sînt așezați asemeni unor clape, fiecare la locul lui, cei care dau notele grave și profunde și cei care dau notele subțiri și înalte. BOGZA, C. O. 373. Ursuz platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 37. 4. (În expr.) Accent grav = semn grafic care în unele limbi se pune deasupra unei vocale pentru a arăta că aceasta se pronunță deschis.