GUNOI², gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrășa pămîntul cu gunoi. (Atestat în forma regională gunoiet) S-au apucat și ei de gunoiet ogoarele lor. I. IONESCU, D. 271. 2. Tranz. (Despre păsări) A murdări ceva prin depunerea excrementelor. [Pupăza] gunoindu-și cuibul din nărav și lene, Il lăsă și merse iar în altă parte. PANN, P. V. II 49. 3. Refl. Fig. (Despre persoane) A se istovi, a se jigări, a se usca. [Zmeul] începu să ceară... mîncare mai multă că a slăbit de s-a gunoit. POPESCU, B. IV 61. O să te gunoiești de viu între pereții de sare umezi. CARAGIALE, O. I 271. Zăcea pe prispă la soare... d-abia se mai tîra... se gunoia, se istovea văzînd cu ochii. id. ib. I 305. – Variantă: (regional) gunoia, gunoiez, vb. I.