GÎNDIRE, gîndiri, s. f. 1. Facultate a creierului omenesc de a reflecta activ realitatea obiectivă în reprezentări, noțiuni, judecăți, și care, ca și limba de care este indisolubil legată, a apărut în procesul practicii sociale; procesul acestei reflectări, rezultat al activității creierului. Gîndirea este o formă a energiei, o funcție a creierului. ENGELS, D. S. 16. Fiind nemijlocit legată de gîndire, limba înregistrează și fixează în cuvinte și în combinații de cuvinte, în propoziții, rezultatele activității gîndirii. STALIN, PROBL. LINGV. 20. Materialismul, bazat pe cuceririle științei, afirmă cu tărie că gîndirea noastră nu își fabrică ea singură conținutul activității sale, ci îl deduce din lumea reală. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 107. ♦ Concepție. M. Kogălniceanu e un istoric cu gîndire înaintată pentru acea vreme. IST. R.P.R. 317. 2. Meditare, reflexie. A lăsa timp de gîndire. ▭ N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalț la tine duioasa mea gîndire, Steluță zîmbitoare, dincolo de mormînt! ALECSANDRI, P. A. 63. ♦ Visare, reverie. Erau dulci acele ore de estaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Idee, gînd. În «Răzvan» sînt gîndiri curate, spuse limpede. CARAGIALE, O. III 221. Pe stînca sfărmată mă sui, Gîndirilor aripi le pui. EMINESCU, O. IV 3. Un cuget, o gîndire, Pe toți să ne-nfrățească, Și în dreaptă mulțumire Să zicem în unire: Trăiască țeara noastră Și arta romînească. ALEXANDRESCU, M. 204.