gît n., pl. urĭ (sîrb. gŭt, d. vsl. *glŭtŭ, gîtlej, care vine d. glŭtiti = lat. glutire, a înghiți; nsl. golt, bg. glŭtka, rus. glótka, gîtlej. V. gălătuc, înghit, hîltîc). Acea parte a corpuluĭ care susține capu: l-a legat de gît. Gîtlej: a tras vinu pe gît. Fig. Parte care seamănă a gît: gîtu uneĭ buteliĭ, uneĭ viorĭ. Înghițitură, cît beĭ înghițind o dată: un gît de vin. Trecătoare (defileŭ): gîturile Carpaților. Fam. A da de gît, a da de mal, a da de rîpă, a răpune, a doborî. A face gît, a te înfuria. A-țĭ rupe gîtu (iron.), a-țĭ rupe capu, a te duce draculuĭ, a muri. A fi sătul pînă’n gît, a fi foarte sătul, dezgustat. A-ți sta în gît, a nu-țĭ plăcea (un lucru).