GÎT, gîturi, s. n. 1. Partea corpului care unește capul cu trunchiul la om sau la animale. V. grumaz. Irina și mama Paraschiva își lungesc gîturile pe după colțul gardului, ca să vadă cine vine. BUJOR, S. 80. Biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui. CREANGĂ, P. 120. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă; Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă. EMINESCU, O. I 92. ◊ Expr. A se arunca de gîtul cuiva = a îmbrățișa pe cineva cu bucurie; fig. a copleși pe cineva cu manifestări de dragoste. A (se) ține (sau a (se) lua) de gît (cu cineva) = a cuprinde cu brațul gîtul cuiva, a-și petrece brațul pe după gîtul cuiva; fig. a fi în mare prietenie (cu cineva), a face cărdășie (cu cineva). Sortașii mai veseli se țineau de gît cu fetele, cîntînd doine și chiuind de răsunau văile. BUJOR, S. 70. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti... de cînd se luau de gît lupii cu mieii, de se sărutau. ISPIRESCU, L. 1. A-și rupe (sau a-și frînge) gîtul = a-si pierde viața, a muri într-un accident; fig. a-și pierde, a-și ruina situația prin întreprinderi nereușite. A strînge de gît (pe cineva) = a sugruma. A lua (sau a înhăța) de gît (pe cineva) = a pune mîna (pe cineva), a-l înșfăca. Mor cu tine de gît, se zice, ca amenințare, pentru a arăta cuiva hotărîrea de a lupta contra lui pînă la capăt. A-și pune gîtul (pentru ceva) = a pune prinsoare, a se prinde, a pune mîna în foc, a garanta că... Pui gîtu că e ceva. VLAHUȚĂ, la TDRG. (Familiar) A face gît = a avea pretenții, a opune rezistență, a face gălăgie. ♦ (La pl.; prin metonimie) Persoane curioase, lume interesată. Gîturi curioase din tribuna vecină se întindeau să audă. REBREANU, R. II 35. 2. Interiorul gîtului (1), cu toate organele lui. V. gîtlej, beregată. Aș bea puțină apă, Florico, că tare mi s-a uscat gîtul. BUJOR, S. 26. Aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Adierea... răcoroasă se schimbă într-o răsuflare de flăcări ce părea că izvorăște necurmat pe gîturile de văi largi ale munților învăpăiați. HOGAȘ, DR. 242. ◊ Expr. A da (o băutură) pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Intra În cÎrciumă... da pe gît o dușcă și iar ieșea, PAS, Z. I 146. Negoiță a dat țoiul repede pe gît. CARAGIALE, P. 93. A se sătura pînă-n gît = a fi tare dezgustat, a nu mai putea suporta o stare de lucruri sau o persoană. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. CREANGĂ, P. 122. A-i sta (sau a i se opri cuiva ceva) în gît = a nu putea înghiți; fig. a nu se putea împăca cu un gînd sau cu o situație, a nu-i plăcea (ceva). (Familiar) A potrivi din gît (pe cineva) = a-i da (cuiva) de băut cît vrea el. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. A o lua în gît = a lua asupră-și o însărcinare, necruțînd nici un efort pentru reușita ei. ♦ Cantitate de băutură (alcoolică) care se poate înghiți dintr-o dată. Înghițiră tuspatru cîte un gît zdravăn din băutura arzătoare. SADOVEANU, O. VI 31. Ipate... dă babei vro cîteva gîturi de rachiu. CREANGĂ, P. 171. 3. Parte a unor anumite obiecte care prezintă o asemănare cu gîtul omului: a) partea strîmtă și lungă a unei sticle (sau a unor vase de sticlă), care se termină cu o gură. Gîtul retortei. ▭ Ferestrele crîșmelor... arătau covrigei uscați în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADOVEANU, B. 162. Sărăcia era iluminată de razele unei lumînări de seu, băgată în gîtul unui clondiri, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41; b) prelungire a instrumentelor muzicale pe care sînt întinse coardele. Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcei, ciupea cu unghea strunele pe rînd. HOGAȘ, DR. II 108; c) (rar) canalul coșului, pe care iese fumul. Fumul căminelor... se prăbușea îndărăt pe gîtul coșurilor. DELAVRANCEA, S. 182. ◊ Gîtul puștii = partea superioară a patului de pușcă, de care se apucă de obicei arma. Prune cu gît = soi de prune, alungite la unul din capete.