GÎTUI, gîtui, vb. IV. Tranz. 1. A strînge (pe cineva) de gît; a sugruma. Nu-i rămînea decît să sară la ea și s-o gîtuie, să-i sucească gîtul ca la un pui de vrabie. SLAVICI, O. I 342. Cît pe ce erai să mă gîtui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 120. ◊ Fig. Erai gîtuit de emoție. PAS, Z. I 70. Femeia a dat să se scoale, să fugă, ori să răspundă. Dar, gîtuită de-o teamă năprasnică, a venit mototol la loc. POPA, V. 317. 2. Fig. A înăbuși, a împiedica un proces în dezvoltarea lui. Acolo unde critica de jos este gîtuită, sub o formă sau alta, apar atitudini tolerante față de lipsuri, lăudăroșenie, îngîmfare, automulțumire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 51. – Prez. ind. și: gîtuiesc (CREANGĂ, P. 115).