HAIDAMAC, haidamaci, s. m. 1. Om fără căpătîi, derbedeu, golan, bătăuș; (învechit) tîlhar, hoț. Trimite haidamaci de la liberali și de la conservatori, să se bată cu cetățenii. PAS, Z. II 47. Li să acrise tot umblînd încoace și încolo prin pădure ca niște haidamaci. ISPIRESCU, L. 336. Căpitanul meu... era un tip de haidamac. CARAGIALE, M. 283. 2. (Învechit) Păzitor de vite; văcar; haidău (1). Neguțătorii se așezau la taifas; haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub șoproane. SADOVEANU, F. J. 443. – Variantă: haidămac (STANCU, D. 254) s. m.