HANG, (2) hanguri, s. n. 1. (Numai în expr.) A ține hangul = a) a acompania, a secunda o melodie, a ține isonul. Cobza ținea hangul zumzăind cînd mai tare, cînd mai înăbușit: zumba-zumba... zumba-zumba. SADOVEANU, O. I 73. Tudorache asculta, dădea capul pe spate, dădea din mîni, pe urmă începu să ție hangul cu un glas gros, ca un răget. DUNĂREANU, CH. 33. Lin viorile răsună, iară cobza ține hangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Metaforic) Toată suflarea și făptura de primprejur îi țineau hangul. CREANGĂ, P. 240; b) a ține partea cuiva, a încuraja pe cineva, aprobînd tot ce face și ce spune; a face pe placul sau cheful cuiva, a cînta cuiva în strună. Mă mieram eu de ce-s și ei așa de cuminți, mititeii; că tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. 2. (Regional) Nume dat unor instrumente sau unor părți ale instrumentelor muzicale (mai ales coarda a patra la vioară și țeava cimpoiului), care servesc pentru a ține acompaniamentul. Cobze și-alte hanguri, Glas de fluier și cimpoi, Pitpalaci și cintezoi, Și-un taraf de granguri. COȘBUC, P. I 301.