HINDI s. n. (< fr., it., engl. hindi): limbă indiană modernă din grupul central (alături de limba urdu). Este împărțită în două ramuri: hindi de răsărit și hindi de apus, fiecare având mai multe dialecte. Cel mai important dialect în hindi de apus este hindustani, care a devenit limbă națională a indienilor, folosită ca mijloc de comunicare de diferitele populații din India. S-a format pe baza dialectelor de la nord de Delhi și din Pundjab și este vorbită pe un teritoriu vast în nordul Indiei și în Pakistan de peste o sută cincizeci de milioane de oameni (pe lângă cei care o folosesc ca a doua limbă). Ea are două forme literare: hindi, limba de stat a Indiei, și urdu, limba de stat în Pakistan (alături de bengali și engleză). Limba literară hindi a apărut în epoca formării limbilor noi indiene, pe baza celor medii. Începuturile literaturii indiene datează din secolul al XII-lea; aceasta este ilustrată de poezia epică, reprezentantă a literaturii până în secolul al XIX-lea. În secolul al XIV-lea existau în India mai multe limbi literare în care s-au scris mai ales creații beletristice și religioase. În perioada stăpânirii engleze, în locul limbilor indiene focale s-a impus engleza, deși nu era cunoscută de populația majoritară. La începutul secolului al XX-lea, limba h., cunoscută de jumătate din populația țării, a început să se impună ca limbă națională. În 1950 a fost legiferată introducerea ei ca limbă de stat, iar în 1965 a fost declarată ca limbă oficială pe tot teritoriul Indiei (alături de a doua limbă oficială: engleza). Limba h. întrebuințează un sistem de scriere denumit devanāgarī, bazat pe vechea scriere indiană brahmană, ilustrată cu documente din secolul al III-lea î.e.n. Sistemul fonetic al limbii h. are vocale lungi și vocale scurte; cel morfologic dispune de alternanțe vocalice care au un rol deosebit, ca și în indo-europeană. Pentru marcarea unor valori gramaticale sau lexicale sunt repetate cuvintele sau sunt folosite elemente sinonimice.