HODOROGIT, -Ă, hodorogiți, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Care funcționează prost; uzat, hîrbuit. Odaia din fund, cu... trei scaune, uh dulap hodorogit și cîteva fleacuri, botezate bibelouri de familie, era a lui Titu. REBREANU, R. I 27. Cîteva trăsuri hodorogite... veneau în urma lui. BART, E. 294. S-auzi un scîrțîit de căruță hodorogită și treapăd de potcoave. ANGHEL-IOSIF, C. L. 179. ◊ Expr. Moară hodorogită = moară dărăpănată, care face zgomot cînd e pusă în mișcare; fig. om care vorbește mult și tare, care trăncănește fără încetare. Are cineva cap să se liniștească de răul tău? Ia auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. CREANGĂ, O. A. 252. 2. Fig. (Despre persoane) Șubrezit de boală sau de bătrînețe, lipsit de vigoare. Sus, pe capră, lîngă vizitiul hodorogit... sta o copilă de vreo 6 ani. SAHIA, U.R.S.S. 61. ♦ (Despre voce) Răgușit. Dădu drumul glasului, care era totdeauna hodorogit. PAS, Z. III 267. – Variantă: odorogit, -ă (ISPIRESCU, L. 10) adj.