HUIDUI, huiduiesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) A apostrofa în mod violent pe cineva cu ocări și fluierături, pentru a-și manifesta nemulțumirea și revolta, a da cu huo; p. ext. a ocărî, a batjocori. Țăranii victorioși, ajungînd în dreptul casei, se opriră, și numai de-acolo huiduiau și înjurau, arătîndu-și pumnii și învîrtind puștile rămase în mîinile lor. REBREANU, R. II 153. Fetele la horă îl huiduia și fugeau de dînsul ca de o lepră. ISPIRESCU, L. 386. După ce se mîntuie clăcușoara asta, lumea... se împrăștie huiduindu-ne. CREANGĂ, A. 113. – Prez. ind. și: huidui (SAHIA, N. 63).