IMPUNE, impun, vb. III (Adesea construit cu dativul) 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directivă, o conducere să fie acceptată și urmată (de bunăvoie sau prin constrîngere). Prin pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774), Rusia reușește să impună Turciei slăbirea monopolului [asupra țărilor romînești]. IST. R.P.R. 236. Fieșicine are dreptul a cere răsturnarea chiar a unei legi, cînd aceea i se pare că a devenit neaplicabilă sau vătămătoare pentru institutul sau pentru societatea ce și-a impus-o. ODOBESCU, S. II 332. Fără a avea pretenție de a impune cuiva ideile noastre... NEGRUZZI, S. I 349. ◊ (Urmat de o completivă directă) Lupta popoarelor pentru pace poate impune ca spiritul tratativelor să triumfe asupra politicii de forță. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2734. ♦ A face ca o acțiune să devină necesară și să fie dusă la îndeplinire. Dezvoltarea continuă a forțelor de producție, trecerea lor de la o treaptă de dezvoltare la alta impune schimbarea corespunzătoare a bazei, impune caracterul istoric, trecător al bazei. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 90. 2. Intranz. A insufla (cuiva) respect (prin forță sau prin merite, valoare, prestigiu). Demoralizaseră oștile, care acum nu mai impuneau turcilor. NEGRUZZI, S. I 277. ◊ Fig. Pacea, resignarea, calmul serii... îmi impuneau și mă biruiau. GALACTION, O. I 348. ♦ Tranz. A face ca cineva să se afirme, să devină respectat, stimat sau temut. Îți mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să te impun celorlalți. C. PETRESCU, C. V. 158. ♦ Refl. A-și deschide drum, a se afirma. Marx și Engels au dovedit că socialismul nu se va impune prin biruința «rațiunii eterne», ci prin lupta de clasă a proletariatului, care exprimă cerințele dezvoltării vieții materiale a societății. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 49. Se impune «Contemporanul», care apare între 1881 și 1891 la Iași. IST. R.P.R. 431. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit (în condițiile stabilite de lege). L-a impus pe anul în curs. – Forme gramaticale: perf. s. impusei, part. impus.