INTONAȚIE, intonații, s. f. Felul în care se ridică și se coboară glasul în timpul vorbirii, felul (uneori specific unei limbi) în care se accentuează un cuvînt, o frază; tonul sau modulația vorbirii. Intonația și pauza prezintă o mare importanță practică în lectura operelor științifice, artistice etc. IORDAN, L. R. 544. Are o intonație străină, afectată, cam pe nas. BASSARABESCU, V. 48. Ba bine că nu, zise Anicuța, cu o ușoară intonație copilărească. D. ZAMFIRESCU, R. 106. ♦ (Muz.) Emitere a sunetelor cu vocea. Intonație falsă. ▭ Din intonațiile muzicale care circulă în popor, care sînt prezente în conștiința sa, compozitorul trebuie să dea prioritate la cele mai de preț. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 297, 3/2. – Variantă: (învechit) intonațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. I 225) s. f.