ipoteză (gr. hypothesis „supoziție”, „presupunere”), figură de stil, specific oratorică, constând în presupunerea unui lucru posibil ori nu, din care se trage o consecință (I): „Dar în fine, curent ori nu curent, aceasta poate părea până la un punct o simplă discuție de cuvinte. Veți fi zis poate: nu este curent, dar este o tendință de reformă manifestată în partid, și fiindcă d. Rosetti este un autorizat și puternic inițiator de idei în partidul liberal din această țară, tendințele pot să se întindă și să ajungă până într-o direcție unde noi nu putem și nu voim să-l urmăm. De tendința lui să ținem seama, să o sprijinim la început, iar direcția finală să rămâie în mâna noastră, și noi oprim mișcarea când și unde voim. E probabil. și e natural ca aceasta să fi fost cugetarea d-voastră, adică a guvernului [...]. Foarte bine, dar tot rămâne întrebarea: pentru ce aceasta? Pentru ce? Aici d-voastră răspundeți: pentru că ideile d-lui Rosetti sunt prea înaintate, și agitatoare, și dacă s-ar lăsa în toată dezvoltarea lor, cum se teme onor. d. Lascăr, ar aduce primejdia în țară. Prin urmare să le tăiem partea acută și primejdioasă, și să le astupăm sub forma ce voim să le dăm noi. Dar dacă acesta este scopul dv. de la guvern și din majoritate, sunt în drept a întreba: vă ajunge scopul prin revizuirea ce o propuneți? Credeți d-voastră că puteți ucide aceste idei, că le puteți suprima prin o asemenea revizuire?” (T. Maiorescu) • Lausberg, §§ 73, 398, 814, 4, 1137, definește i. ca figură retorică, citându-l pe Quintilian (fără exemple).