ISCA, isc, vb. I. Refl. A apărea, a se ivi, a se produce, a începe. Curînd, între focurile ațîțate-n pripă s-au iscat vorbe, șoapte, rîsete, amestecate cu sforăitul domol al apei din ceaune. GALAN, Z. R. 370. Cînd se isca sfadă între dînșii, la acest împărat mergeau mai întîi la judecată. ISPIRESCU, L. 183. ◊ (Rar despre oameni) Bogat e izvorul oamenilor!... În locul celor ce pleacă se iscă alții, ca din pămînt. STANCU, D. 411. ♦ Tranz. A face să se ivească, a provoca. Bîrnovă, cu Lie și cu Ispas, iscaseră larma cea cumplită pe ulițele tîrgului. SADOVEANU, O. VII 99. Plecarea lui... a iscat un mic scandal. VLAHUȚĂ, O. A. 100. Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată și totdeodată aceea care a iscat mai multe patimi în țară este fără îndoială chestia d-a face pe țăran proprietar. BĂLCESCU, O. I 233. ◊ Fig. Pe colinele cu lanuri Lin lumina plouă-n ore, Vîntul iscă vechi aleanuri. BENIUC, V. 51. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A da la iveală, a arăta. Luna și-a iscat iar secerea galbenă deasupra dealului Zvorîștii. GALAN, Z. R. 378.