IUȚEALĂ, iuțeli, s. f. 1. Viteză (mare), repeziciune. Dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală. ISPIRESCU, L. 89. Dar numai iuțeală și gură de furnică ar trebui să aibi ca să poți apuca, alege și culege niște flecuștețe ca aceste. CREANGĂ, P. 263. Holera începuse a secera, mai întîi slab... pe urmă cu o iuțeală grozavă. NEGRUZZI, S. I 291. ◊ Loc. adv. Cu iuțeala fulgerului (sau a glonțului) = extrem de repede, fulgerător. [Vulturul] se rotea mîndru, liniștit, deodată se repezea cu iuțeala glonțului; nu înșfăca decît puici voinice și cocoși odoleni. CAMILAR, TEM. 131. Cu iuțeala fulgerului îi trecu prin minte toate durerile satului pe care el le simțise zeci și zeci de ani. BUJOR, S. 170. 2. Însușirea de a fi iute la mînie; violență. Despre iuțeală, mînie și posăcie. PANN, P. V. III 12. 3. (Rar) Gust iute, picant.