JUPÎNEASĂ s.f. (Mold., ȚR, Ban.) 1. Soție de boier. A: Cela ce va lua doi muieri și amîndoauă giupînease să se cearte. PRAV. Au pribegit în Tara Lesască luîndu-ș și giupîneasa. NCL II, 299. Blagorodnicilor boiari și giupînese și fiilor lor. SP, 27^r; cf. VARLAAM; NCL II, 295. B: Trimi-se pre doamnă-sa la Giurgiov împreună cu toate jupînesele boierilor. LET. ȚR, 75^v. Le luau toate avuțiile si să culca cu toate jupînesele si cocoanele lor. GI, 9^r; cf. GAVRIL, NIF.; ÎNDREPTAREA LEGII; BIBLIA (1688); ISOPIE (1705); POVESTE DE FOLOS A LUI ALEXIE (1760). C: Gsupĕnasĕ. AC, 342. 2. Doamnă, cocoană. A: O muiare giupîneasa . . . trecea pre acel loc. VARLAAM. Am văzut. . . șăzînd în fereastră giupîneasa sau do<a>mna aceea. H 1771, 84^v; cf. DOSOFTEI, VS; NECULCE; IM 1754, 74^v; H 1771, 84^r, 85^r; H 1779¹, 46^v. B: Întru acea cetate era o jupîneasă de neam mare. MINEIUL (1776); cf. IM 1730, 104^v. ◊ Fig. Jupîneasă vulpe. ISOPIE (1705). C: Gsupĕnasĕ. AC, 342. Etimologie: jupîn + suf. -easă. Vezi și jupîn.