JUPÎNEASĂ, jupînese, s. f. 1. (Învechit) Soția unui boier; boieroaică, cucoană. Are boierul o jupîneasă tot ca dînsul de bună și de blajină. SADOVEANU, O. I 49. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NEGRUZZI, S. I 144. Logofăt Solomon Bîrlădeanu și jupîneasa sa. id. ib. 318. ◊ (Ironic, pentru o fată tînără) Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit. CREANGĂ, A. 3. Dec!... ce te răstești așa la mine, jupîneasă?... Ai uitat cu cine vorbești? ALECSANDRI, T. I 35. Mama nu mă lasă Să-i aduc leneșă-n casă, Cum ești tu, măi jupîneasă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ◊ (În personificări) Cinstită jupîneasă Luni, Vorbește-Achim dintre cărbuni, Ian vezi! Ai oameni buni în casă! COȘBUC, P. II 235. 2. (Învechit) Soția unui negustor, a unui om înstărit. Lasă-mă, jupîneasă... în pace; că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Taci, iadule, nu crișca, Că destul te-i sătura De jupîni cu jupînese Și de popi cu preotese! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. ♦ Orășeancă, tîrgoveață. Condurul nu se potrivi... la nici o cucoană, la nici o jupîneasă, la nici o țărancă. ISPIRESCU, L. 306. 3. (În trecut) Femeie angajată pentru a conduce și supraveghea bunul mers al gospodăriei; menajeră; p. ext. femeie de serviciu, fată în casă. Ileana s-a învățat a face serviciul în casă, ca o jupîneasă de la oraș. REBREANU, R. II 49. În momentul acesta jupîneasa cea răgușită intră cu tava, aducînd dulceață și cafele. CARAGIALE, O. II 165. (Cu pronunțare regională) Auzi vorbe!... eu să fiu tot una cu un ciocoi... și tu, ce ești cucoană protipenda, să fii tot una c-o giupîneasă din casă! ALECSANDRI, T. I 62.