JURUI vb. (Mold.) 1. A făgădui de soție. Sora lui craiu, Elisafta, ce i-o giuruise Alexandru-Crai. URECHE. 2. A făgădui. A: Și giurui că-i va da lui ocină. AP. 1646, 18^v. Viiața iaste neștiută, Și pînă la ce vreme iaste giuruită. CVL, 15 ; cf. VARLAAM; PRAV.DOSOFTEI, PS; DOSOFTEI, VS; CD 1698, 4^v, 5^r, 26^v, 42^r; N. COSTIN; CI, 171, 173; NCCD (gl.); NECULCE, apud TEW; CD 1770, 5^r, 52^v; E 1779, 13^r. // B: De nevoie se juruiesc mult cu cuvîntul, iar cu lucrul nu iaste nimic. E ante 1704, 26^r; cf. CRON. 1687, 31^r. Etimologie: magh. gyürü, cf. gyürüzni. Vezi și juruință, juruire, juruit, juruită. Cf. credința, încredinți.