JURUINȚĂ s.f. (Mold.) Făgăduință. A: Giuruințe cari le-au giuruit Dumnezău. VARLAAM. Ai trimis . . . giuruința ta pre șe[r]bii tăi, pre părinții noștri. DM, 34^r. Acestea sînt giuruințele filozofilor. E 1779, 13^v; cf. URECHE; PRAV.; CANTEMIR, HR. // C: Giuruința lui Pavel Apostol. C 1737, 19^r. Etimologie: jurui + suf. -ință. Vezi și jurui, juruire, juruit, juruită. Cf. f ă g a d ă, f ă g ă d a ș, f ă g ă d u i a l ă, j u r u i r e, j u r u i t ă.