LECUI, lecuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A tămădui, a vindeca, a însănătoși. După ce au ospătat Petrea voinicul... s-au pornit cu smiceaua spre casă ca să lecuiască pe maică-sa. SBIERA, P. 30. Mama lui ce-l tot bocește Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește. ALECSANDRI, P. III 146. (Fig.) Dă-mi o floricică din a ta cosiță Să mă lecuiască de-al meu aspru dor. BOLINTINEANU, O. 86. ◊ Refl. De toate boalele să se lecuiască. ȘEZ. IV 152. (Fig.) M-aș lecui de toată mînia. SBIERA, P. 8. Să beai, să te lecuiești, Pe min’ să nu mă jelești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. 2. Refl. Fig. A se sătura, a-i pieri cheful (de ceva).