LEHAMITE s. f. (Mold.) Dezgust, silă, plictiseală. Dădu din mînă a lehamite. V. ROM. mai 1953, 90. Tata a făcut semn de lehamite cu mîna liberă și m-a privit blînd. SADOVEANU, N. F. 44. Încruntă sprincenile stufoase și făcu un semn de lehamite. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ (Mai ales în expr.) A-i fi (sau a i se face cuiva) lehamite (de ceva) = a-i fi silă, a fi sătul pînă în gît, a fi plictisit, a nu mai putea suporta ceva. Fiindu-le lehamite de lapte, brînză și carne de oi sfîrtecate de lup, aduceau de la cîmpie legume. SADOVEANU, B. 12. I se făcuse bietului om lehamite de atîta alergătură și de atîta încordare sufletească. SLAVICI, O. I 356. Măi frate... mi-e lehamite de frăția noastră. CREANGĂ, P. 38. (Eliptic; în forma lehamete) Vărul d-tale n-are nici un haz... Lehamete și de parale. ALECSANDRI, T. I 120. – Variantă: lehamete s. f.