ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: „Lerui și-a mărului”; „Hai lin, hai lar și flori de măr”; „Oi, leroi, leroi”; „Hai, leru-i, Doamne”. – „Ler este un evident mitologem (= formă mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură), iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (Kernbach,1989: 297). Din numele împăratului Aurelian: „Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir, Hronicul, 1717). Din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar, venerați ca divinități protectoare ale Romei (I. G. Sbiera). „Unii văd în Ler numele unui zeu tracic” (I. Popescu – Sireteanu,1983). „În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori, Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos” (A. Fochi, 1976). Probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine) (DLRM, DEX, MDA).