LIGHIOANĂ, lighioane, s. f. 1. Animal, (mai ales) animal sălbatic. V. dihanie, fiară, jivină. Toate lighioanele [bălții]... de la adîncuri suiau în zig-zaguri. SADOVEANU, N. F. 74. Lighioanele din codri, din văzduhuri și din apă Vin la tine totdeauna de te-ajută și te scapă. EFTIMIU, Î. 47. Multe lighioane... mai încap Și-n lumea asta! VLAHUȚĂ, O. A. 88. Balauri înveninați, scorpii groaznice la vedere, lupi nesățioși... toate lighioanele cele mai primejdioase stau tolănite pe iarbă verde și dormeau. POPESCU, B. II 22. ♦ (Mai ales la pl.) Vietăți care trăiesc pe lîngă casă, (în special) păsări de curte, orătănii. Au să fure și din tainul lighioanelor. STĂNOIU, C. I. 62. ◊ (Cu sens colectiv) Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice. ALEXANDRESCU, M. 322. ♦ Insectă, gîză (îndeosebi vătămătoare). 2. Fig. Calificativ disprețuitor dat unui om de nimic, mișel. Cum se cheamă această lighioană Cu purpură pe umeri, pe cap purtînd coroană? MACEDONSKI, O. I 166. Nu mă mai încred în lighioanele aste fățarnice. ALECSANDRI, T. 1677. ♦ Calificativ glumeț dat unui copil sau (mai rar) unui om matur. Se scarpină cu o mînă după ureche și cu alta leagănă lighioana care s-a trezit și scîncește. PAS, Z. I 196. – Pronunțat: -ghi-oa-. - Pl. și: lighioni (VISSARION, B. 86). – Variantă: lighioaie, lighioi (SADOVEANU, N. F. 65, DELAVRANCEA, H. T. 34, CREANGĂ, A. 37, ALECSANDRI, T. 532), s. f.