Definiția cu ID-ul 683602:
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
loc n., pl. urĭ (lat. lŏcus, it. luógo, pv. loc, fr. lieu, cat. lloc, sp. luego, pg. logo). Spațiŭ ocupat de un corp: casă zidită pe locu alteĭ case. Spațiŭ liber: această casă are mult loc în prejur, trăsurile nu maĭ aveaŭ loc de trecut. Punct anumit, regiune, ținut: mă duc în locu natal, în munțiĭ noștri îs locurĭ încîntătoare. Localitate: obiceĭurile loculuĭ. Punct fix unde trebuĭe să staĭ orĭ să șezĭ: acest vagon are 24 de locurĭ. Parte a corpuluĭ: el a fost rănit în treĭ locurĭ, corabia s’a spart în doŭă locurĭ. Pasagiu dintr’o carte: citind această carte, am plîns în multe locurĭ. Timp potrivit, ocaziune: nu e acuma loc de vorbă. Rang, treaptă, pozițiune socială saŭ ĭerarhică: lăsați-l pe mojic la locu luĭ! Adv. Loculuĭ, pe loc, tot în acel loc, tot aicĭ: a rămînea loculuĭ, această scrisoare e adresată loculuĭ )lat. loco). De loc, de fel, nicĭ de cum: vîntu nu sufla de loc. La loc, cum eraĭ în ainte: du-te la loc (reĭațĭ locu), la loc (reĭașĭ locu și pozițiunea!I, a face un lucru la loc (a-l face cum era, a-l repara). În loc de, pentru, înlocuind: eraŭ doĭ în loc de unu. La un loc, împreună: frațiĭ locuĭaŭ la un loc. Pe loc (în Olt. de loc), imediat, îndată, numaĭ de căt: cum l-a văzut, pe loc l-a și prins. În partea loculuĭ, în localitate. Din capu loculuĭ, chear de la început. În primu loc, în primu rînd, între ceĭ (cele) dintîĭ. Locurĭ comune, în retorică, izvoare generale din care se aprovizionează un orator, ideĭ generale, adevărurĭ banale (V. truizm). Locurĭ rele, 1. locurĭ pe unde poporu crede că umblă spiritele rele, strigoiĭ, stahiile, 2. localurĭ de corupțiune. Locurĭ sfinte, unde-s bisericĭ și mînăstirĭ, maĭ ales Ĭerusalimu și Muntele Atos. Locurĭ albe, pasagiĭ libere (nescrise) în carte. A avea loc (fr. avoir lieu), a se face, a se întîmpla: ceremonia va avea loc mîne. A da loc, a da ocaziune: această vorbă a dat loc uneĭ discusiunĭ aprinse. A ținea loc, a înlocui: locotenentu ținea loc de căpitan. A face loc cuĭva, a-ĭ lăsa loc liber ca să treacă orĭ să șeadă (ca simplă interj. loc! adică „facețĭ loc de trecut”). A lua loc, a ocupa loc, a te pune pe scaun. A nu-țĭ afla loc saŭ locu, a nu putea sta loculuĭ de neliniște. A pune pe cineva la locu luĭ, a-l forța să se astîmpere. A fi la locu tăŭ, a te purta cuviincĭos. Acest cal nu ĭa din loc, nu urnește căruța din loc, ci numaĭ se agită.