locțiitor, ~oare smf [At: CR (1829), 154²/16 / V: (înv) ~coț~, ~coținător, locuiț~, ~cuiținător, locuț~, ~cuținător / P: ~ți-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: loc + țiitor cdp fr lieutenant] Persoană care ține locul alteia într-o funcție și care îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia Si: suplinitor, (înv) substitut, (îvr) locținer, locuținent.