LOGICĂ s. f. 1. Știința formelor și legilor gîndirii. ◊ Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, înlocuind notațiile verbale ale termenilor, legăturilor și operațiilor logice prin notații simbolice și prin formule alcătuite din aceste notații, asemenea formulelor algebrice. 2. Gîndire justă, raționament consecvent și temeinic. Ioana (sigură, tare pe logica argumentului ei. Îl urmărește pe Marin tot timpul ca să vadă ce efect obține): Nu spune absurdități! BARANGA, I. 184. Am admirat bogăția de cunoștințe... logica puternică cu care autorul își desfășoară credințele și cercetările lui de critic. VLAHUȚĂ, O. A. 228. Studia istoriei neamului romîn ne va spune de unde vine limba noastră și ce trebuie să fie după logică acea limbă. RUSSO, S. 51. ♦ Fel de a gîndi. Are o logică bizară. 3. Cerință firească, temei rațional. Generalizînd prin imagini artistice realiste laturile esențiale ale vieții sociale, artistul oglindește logica procesului istoric, scoțînd la iveală vechiul, ceea ce și-a trăit traiul – și noul, ceea ce se naște în acest proces. V. ROM. mai 1953, 203. Unde ne-a trebui un cuvînt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau cutăruia, dar după logica limbii. RUSSO, S. 37.