LOPATĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier montată pe o coadă lungă, servind pentru a ridica din loc pămînt, pietriș, nisip etc. Țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. De la mic pîn’la mare, cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt. BUJOR, S. 105. Lopata grămădește și sapa risipește. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență; cu grămada, cu toptanul. ◊ Expr. (Familiar) Sapa și lopata = moartea. Belea, de care nu poate scăpa, fără numai o dată cu viața...: sapa și lopata are să-l scape. ISPIRESCU, U. 78. Numai sapa și lopata gîndeam să ne despărțească. NEGRUZZI, S. III 8. (Cu privire la cereale) A da la lopată = a vîntura. ♦ Cantitate de material luată o singură dată cu această unealtă. Înaintea lor, cîțiva soldați săpau într-o grabă neobișnuită, zvîrlind cu furie lopețile de pămînt. SAHIA, N. 87. ♦ Unealtă de lemn cu coada lungă, pe care se pune aluatul de pîine cînd se bagă în cuptor. 2. Vîslă. În urma lui licărea o cărare mișcătoare și luminoasă de valuri scurte, iar lopata plescăia încet în tăcerea apelor. SADOVEANU, O. II 56. Și încet înaintează [luntrea] în lovire de lopeți, Legănînd atîta farmec și atîtea frumuseți. EMINESCU, O. I 154. Face-oi, puică, cum mă-nveți, Face-oi luntre și lopeți Să despic Dunărea-n două, Cînd a ieși lună nouă. ALECSANDRI, P. P. 51.