LUCI, lucesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, aștri și alte izvoare de lumină) A răspîndi lumină, a fi luminos, a străluci. Afară stătuse ploaia; printre pîlcuri de nouri lucea din cînd în cînd soarele. SADOVEANU, O. IV 332. Pe munte lucește o flacără mică Cu raze ce taie-ntunerecul larg. EMINESCU, O. IV 157. Alba lună sus lucește Ca icoană de argint. ALECSANDRI, O. 221. Stelele... Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt. ALEXANDRESCU, P. 140. 2. A reflecta lumină, a sclipi din cauza luminii, a scînteia. Fierul plugului, uns bine, lucea în soare. CAMILAR, TEM. 317. În fund, în văi, lucea un iaz. SADOVEANU, O. VII 81. Ude, negre, luceau cheiurile de piatră de-a lungul portului aproape gol. BART, E. 233. ♦ (Despre ochi) A fi plin de strălucire, de viață, de foc; a fi expresiv, a sclipi. Sub arcurile sprîncenilor, luceau doi ochi negri și plini de foc. DUNĂREANU, CH. 177. Baciu era om tînăr și ochii luceau în capul lui ca la un drac. POPESCU, B. III 88. Dar ochii mari și minunați Lucesc adînc himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric. EMINESCU, O. I 172. ◊ (Cu inversarea construcției) Ospătaseră puțintel, ș-acuma trupurile trudite ar fi cerut hodină; dar suferința care lucea ca o nebunie în ochii lui Tudor îi ținea pe tustrei treji. SADOVEANU, O. VII 63. 3. Fig. (Despre idei, sentimente) A apărea în mod brusc sau pentru scurt timp; a izbucni. Deodată îmi lucește în minte minunatul vers al poetului. SADOVEANU, O. VII 210. În ochii lui Zaharia Duhu nu luci însă ascuțimea nici unei ironii. C. PETRESCU, A. 398. ♦ A se evidenția prin calități deosebite. (Poetic) Multe flori lucesc în lume. ALECSANDRI, P. A. 64. – Prez. ind. pers. 3 sg. și: (rar) luce (EMINESCU, O. I 68).