LUCIU¹, luciuri, s. n. 1. Aspectul unui corp neted, datorit reflexiei regulate a luminii pe suprafața lui. Ele puneau pietrele cele scumpe jos și la luciul lor își căutau hrana. SBIERA, P. 244. ◊ (Concretizat) Luciul zimțuit al secerii scrîșnește, șuieră, fulgeră-n soare, doboară-n pale holdele aurii. SANDU, D. P. 37. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. Satira [latină] nu se cufunda cu Persiu în întuneric; un nou luciu o aștepta sub puternica peană a lui Juvenal. ODOBESCU, S. I 49. ♦ Lustru. Luciul parchetului. ◊ A da luciu v. da. 2. Suprafața strălucitoare a anumitor lucruri care răsfrîng razele de lumină. Chipul șăgalnic În luciul oglinzii ți-l cați. FRUNZĂ, Z. 9. C-o lacomă dorință privi pe luciul negru al apei. BART, E. 184. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. ◊ Fig. Pe luciul politic Macari lunecă. NEGRUZZI, S. II 246.