MÎNDRU², -Ă, mîndri, -e, adj. 1. Plin de încredere în forțele, în însușirile sale, în care se vede satisfacția, mulțumirea de însușirile proprii. Vom împărți dreptate tuturora, zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. SADOVEANU, O. VII 157. Era mîndru și frumos ca un zmeu. VLAHUȚĂ, O. A. II 9. 2. Cu încredere exagerată în însușirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaș, orgolios. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. Iubesc o fată frumoasă... fata Genarului, om mîndru și sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulțumit; onorat. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, E. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreț. Cutrieram cîmpul cu florile și mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, O. II 207. ◊ (Adverbial) Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83.