mârțână sf vz mărțână

mârțână f. Tr. V. mârțoagă.

marțână sf vz mărțână corectat(ă)

marțină sf vz mărțână

mărțână sf [At: LB / V: (reg) mar~, marțină, ~țină, măr~, mărțină, merțină, murțină / Pl: ~ne, ~ni / E: bg мўрсина „cadavru de animal”] 1 (Pop) Iapă slabă, bătrână, prăpădită Si: gloabă, mârțoagă. 2 (Pgn) Iapă. 3 (Pex) Cal. 4 (Reg; dep; îf mârțână) Prostituată. 5 (Reg; dep) Femeie mătăhăloasă.

mărțină sf vz mărțână

mârțină sf vz mărțână

merțină sf vz mărțână

murțină sf vz mărțână

MĂRȚÂNĂ ~i f. pop. Iapă slabă și prăpădită; mârțoagă; gloabă. /<bulg. mărcina

mărțână (pop.) s. f., g.-d. art. mărțânei; pl. mărțâne

mărțână (pop.) s. f., g.-d. art. mărțânei; pl. mărțâne

mărțână s. f., g.-d. art. mărțânei; pl. mărțâne

mârțână s.f. (reg.) v. Cocotă. Demimondenă. Depravată (v. depravat). Desfrânată (v. desfrânat). Destrăbălată (v. destrăbălat). Dezmățată (v. dezmățat). Femeie de moravuri ușoare. Femeie de stradă. Femeie ușoară. Imorală (v. imoral). Prostituată. Rufiană (v. rufian). Stricată (v. stricat).

MĂRȚÂNĂ s. v. cabalină, cal, gloabă, iapă, mârțoagă.

mărțână s.f. (zool.; pop.) 1 v. Gloabă. Mârțoagă. 2 (deprec.) v. Cabalină (v. cabalin). Cal. 3 (deprec.) v. Iapă.

mărțînă s. v. CABALINĂ. CAL. GLOABĂ. IAPĂ. MÎRȚOAGĂ.

MĂRȚÎNĂ s. f. (Ban.) Iapă slabă, mîrțoagă. Mertzenĕ. AC, 353. Etimologie: bg. mărcina „cadavru de animal”. Vezi și mărțînos.

mărțấnă, mărțâne, s.f. Cal slab, pricăjit; mârțoagă: „...O mărs călare pă o mărțână albă...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). – Din bg. marcina „cadavru de animal” (DEX, MDA).

mărțână, mărțâne, s.f. – Cal slab, pricăjit; mârțoagă: „...O mărs călare pă o mărțână albă...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153; Săpânța). – Din bg. marcina „cadavru de animal” (DEX, MDA).

mărțână, -e, s.f. – 1. Iapă slabă; mârțoagă, gloată. – Din bg. marcina.

MARȚINĂ s. f. v. mărțînă.

MARȚÎNĂ s. f. v. mărțînă.

MĂRȚINĂ s. f. v. mărțînă.

MĂRȚÎNĂ s. f. 1. (Popular) Iapă slabă, bătrînă, prăpădită, mîrțoagă, gloabă; p. g e n er. iapă ; p. e x t. cal. Cf. LB, CIHAC, II, 187, BARCIANU, ALEXI, W., BUGNARIU, N. 262. Românul legase mărțînă de carul sasului și pînă erau amîndoi în moara aceea, fătase și se trase mînzul sub car. F (1888), 496. Nu era chip să-l poată cineva face să priceapă cum că mînzul nu poate fi decît de la mărțîna românului. RETEGANUL, B. IV, 32, cf. VICIU, GL., T. PAPAHAGI, M. 225. Mi-ar trebui o mărțînă s-o pun cu calu mneu pînă la tîrg. DR. V, 209. A cui i mărțîna asta? ALR I 237/354, cf. 1097/40, 94, 215, 266, 351, 354, 360, 790, 808, 896, 926, 1098/345, 1 104/348. 2. (Regional ; în forma mîrțînă) Epitet injurios dat unei femei de moravuri ușoare. Cf. PASCU, S. 211. Ia nu te amesteca, mîrțînă bătrînă, în gusturile noastre! IOVESCU, N. 140, cf. RĂDULESCU-CODIN. 3. (Regional) Epitet pentru o femeie mătăhăloasă (Bonț-Gherla). Cf. PAȘCA, GL. - Pl.: mărțîne și mărțîni. – Și: (regional) mărțină, marțină (ALR I 1 097/266, MAT. DIALECT. I, 285), marțină (BARCIANU), mîrțină, mîrțină (TDRG, ALR I 1 097/94), merțină (ALEXI, W.), murțină (PASCU, S. 211) s. f. – Din bg. мърцина „cadavru de animal”.

MERȚÍNĂ s. f. v. mărțînă.

MÎRȚÎNĂ, -OÁSĂ adj. v. mărțînos.