MAHALA, mahalale, s. f. 1. Cartier mărginaș al unui oraș (v. periferie); (învechit și arhaizant) cartier al unui oraș. Aveam eu un vecin în mahala la noi. Cînd eram eu copil, era ca dumneata, tînăr și voinic. DUMITRIU, N. 269. Din Tîrgul-Neamțului, prin mahalaua liniștită a Țuțuienilor, ieșim spre Cetățuie. SADOVEANU, O. VII 192. Zinca Bălcescu a căutat o casă încăpătoare la București și a găsit ceea ce-i trebuia cam prin mahalaua Visarionului. CAMIL PETRESCU, O. I 176. Iată cele întîi case a mahalalei Socola. ALECSANDRI, O. P. 183. ◊ Loc. adj. De mahala = care aparține mahalalei, specific mahalalei; (peiorativ) de rînd, vulgar, grosolan. Această cucoană, cu morala ei de mahala... trăiește înaintea ochilor noștri. GHEREA, ST. CR. II 200. Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala. EMINESCU, O. I 162. 2. Populația unui cartier. Caterina a spus totdeauna tot ce avea pe inimă... de-o auzea toată mahalaua. DEMETRIUS, C. 34. Într-o noapte de primăvară Simion muri. N-a fost de loc un eveniment pentru mahala. SAHIA, N. 108. Pînă-n două zile mahalaua-ntreagă... a știut istoria lui kir Ianulea. CARAGIALE, O. III 32. – Pl. și: (popular) măhălăli (SADOVEANU, N. P. 388).