MAHMUR, -Ă, mahmuri, -e, adj. (Despre persoane) Fără chef, indispus, posomorit, buimac (de băutură, de prea mult somn etc.). Fusese mahmur, cum era firesc după chef cu băutură tare și proastă. PAS, E. II 18. S-a sculat acum mahmur; somnul de după prînz nu i-a priit. BASSARABESCU, S. N. 13. ◊ (Substantivat) Cunosc leac pentru mahmuri, SADOVRANU, Z. C. 65. Borșul acru... îl mănîncă cu gust cei mahmuri de beție. ȘEZ. VI 65. ◊ (Substantivat, n., în expr.) A scoate mahmurul (din cineva) = a face (pe cineva) să-și iasă din fire, a cicăli, a sîcîi, a enerva. Știi că și mătușa Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înțeles. CREANGĂ, A. 59.