MARAFET, marafeturi, s. n. 1. (Mai ales Ia pl.) Fasoane, nazuri, mofturi, fandoseli. Cît vrei, domnule? Fără marafeturi, cît vrei? PAS, Z. II 115. Vin-încoace, Guguleo, ce atîtea marafeturi? ALECSANDRI, T. I 162. Lasă marafeturile, deschide-ți inima. NEGRUZZI, S. III 11. ♦ Gesturi, mișcări ostentative (pentru a-și arăta anumite însușiri); strîmbături. Vizitiul, după ce plesni de cîteva ori din bici și mai făcu și cîteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară, FILIMON, C. 44. 2. (Mai ales la pl.) Podoabă (pretențioasă) întrebuințată ca garnitură la haine. Nu-mi plac marafeturile de fir ale popilor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 231. ♦ Lucruri mărunte, fleacuri, nimicuri. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, E. I 79. 3. Meșteșug, dibăcie, abilitate, măiestrie. Aici e curechiul Gătit cu marafeturi. SEVASTOS, N. 287. Adică-i greu marafet de a să-mprieteni cu copiii! ALECSANDRI, T. 1233. ♦ Mijloc, procedeu; p. ext. truc, artificiu. Mă smulgi de lîngă el printr-un marafet uzat. CARAGIALE, N. F. 56.