MEDITATIV, -Ă adj. (Despre oameni) Înclinat spre meditare (2), căruia ii place să mediteze (2); gînditor. Cf. NEGULICI. Murășanul. . . este din școala germană mai cu samă; sombru, aspru, meditativ. ROM. LIT. 377²/15. Ca oameni reci și meditativi. . ., cercară, să îndeplinească lipsa aceasta prin cultura armoniei. FILIMON, O. II, 161. Pînă cînd au fost păstori de vite, sobrul rutean și meditativul român. . . îmbiau fără locuri stabile din pășune în pășune. SBIERA, F. S. 296. Firea liniștită. . . a Sașei răspundea minunat la aspirațiunea ideală, ce se găsește la mai toți oamenii meditativi. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 119. Șerban, fratele cel mare, era „domnișor” meditativ. CĂLINESCU, E. 56. ♦ (Despre manifestări, atitudini, realizări ale oamenilor) Care exprimă, care trădează meditație (1). Junimei nu prea-i plac totdeauna lucrările meditative. BARASCH, I. 85/23. Răspundea cu aer meditativ și serios. FILIMON, O. I, 147. Cu un gest meditativ și familiar, Mircea își scoase creionul din buzunarul de la piept. TEODOREANU, M. II, 30. Într-o oglindă. . . domnii de la senat examinează cum le vine surîsul mistic și atitudinea ochilor meditativă. ARGHEZI, P. T. 108. ♦ (Despre condiții ale mediului ambiant) Care predispune la meditație (1); favorabil meditației. Aici ești în posesia unei liniști meditative. CONTEMP. 1954, nr. 430, 2/2. - Pl.: meditativi, -e. – Din fr. méditatif.