MELANCOLIE, melancolii, s. f. 1. Stare de tristețe, de deprimare, amestecată cu visare și meditație, cu dorință de izolare și singurătate. Mă întorceam acasă, cu sufletul plin de melancolie, cu o dragoste nesfîrșită și neînțeleasă, pentru trecut și pentru pămîntul cu mormintele lui. SADOVEANU, O. VI 528. Nu știu, e melancolia secolului care moare, Umbra care se îneacă la un asfințit de soare, Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte. VLAHUȚĂ, O. A. I 62. Surîsul era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie. EMINESCU, N. 35. 2. Boală mintală care se manifestă prin tristețe morbidă, apatie, delir, halucinații și obsesia ideii de sinucidere. – Variantă: melanholie (ALECSANDRI, T. I 33) s. f.