MELESTÉU s. n. 1. (Prin Transilv.) Rîșniță. Cf. DDRF, GHEțIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W. ♦ Una dintre roțile morii de vînt. Cf. CIHAC, II, 192, BARCIANU. 2. (Regional) Făcăleț (pentru mestecat mămăliga). Ce-aș mai rîde, rîde, zău, De-aș putea c-un melesteu Să-i măsor în lung și-n lat. ALECSANDRI, T. 552. Un țăran cărunt, țînînd luleaua între dinți, învîrtea cu melesteul făina în ceaun. GANE, N. I, 134. Culeșerul sau melesteul. CREANGĂ, P. 150, cf. CONTEMPORANUL, VIj, 208. Unele, voind a ști încotro se vor mărita, încalecă pe melesteu. MARIAN, S. R. I, 79. În timpul fiertului, lîna se tot întoarce cu un melesteu. PAMFiLE-LUPESCU, CROM. 128. Începe să facă treabă cu satîrul, cuțitul, melesteul, lingura și oalele. TEODOREANU, M. U. 391. Curăță bine și melesteul, Culai; văd că prinde a se înfiora apa în ceaun. SADOVEANU, N. F. 70, cf. H I 37, X 47, 254, 542, XII 329, XIII 234, 347, XIV 436. Să oțărăști șî dă să pui mîna pi melesteu. ȘEZ. XXIII, 55, cf. CHEST. V 145/33, 41, 77, ALR I 1 360/538, ALR II 4103/414, 514, 520, 531, 537, A VI 26, IX 1, 2. ♦ E x p r. A linge melesteul = a fi foarte zgîrcit. Cf. ZANNE, P. III, 658. ♦ (În forma meleșteu) Vergea de întins aluatul; sucitor. la un meleșteu sau sucitor. . . SEVASTOS, N. 9. 3. (Regional) Epitet depreciativ pentru un om care vorbește greu, íncurcînd vorbele, sau pentru un om care merge urît. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. – Pl.: melesteie. - Și: meleștéu, (prin metateză) mesteléu (A V 14), meșteléu (COMAN, GL.) s. n. – De la melestui.