MENÍT, -Ă adj. 1. (Învechit și regional, urmat de determinări introduse prin prep. „pentru”) Al cărui rost este dinainte stabilit ; destinat (de cineva) pentru. . . Cf. m e n i (4). Pămîntul menit pentru grădină, I. IONESCU, C. 11/2. Țața Eliza și Babeta numărau bucățile. . . punînd deoparte legăturile, menite care pentru cămăși, care pentru fețe de perină. BRĂESCU, A. 98. 2. (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care are menirea (4), care are rostul, misiunea, sarcina (să. . .), care urmărește scopul (de a. . .) ; destinat, sortit. V. c h e m a t. Ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii, meniți a împărtăși aceeași soartă. BART, S. M. 12. Ar fi de prisos să înmulțim aici exemplele menite să arate că, pornind de la faptele de repetiție ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenție. VIANU, S. 8. Bălcescu a folosit argumentele istorice menite să probeze legitimitatea drepturilor și năzuințelor care însuflețeau păturile oprimate ale poporului român. L. ROM.1953, nr. 1, 32. Statul democrat popular are posibilități tot mai mari de a lua măsuri economice menite să asigure o cît mai justă dezvoltare proporțională a economiei naționale. CONTEMP. 1953, nr. 361, 2/3. Consiliul agricol a inițiat o serie de măsuri menite să ducă la grăbirea recoltatului. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6 678. 3. (În credințele mistice) Descîntat, vrăjit. Buruiene strînse la zile mari, menite și sorocite. CONTEMPORANUL, V_1; 291. – Pl.: meniți, -te. – V. meni.