MERCHÉZ s. n. 1. (învechit) Punct fix, determinat; punct central, centru. Cf. CIHAC, II, 595, GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W. 2. (Mold.. Munt, astăzi rar.) Tîlc (ascuns) al unui lucru ; taină, rost, semnificație. Să-ți spui drept, păcat că-l vinde, Dar nici cu dînsul nu-l prinde Că nu îi știe merchezul. PANN, P. V. III, 107/15. Cine nu-i știe merchezul poate scotoci în sertar cît poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. CARAGIALE, S. N. 46. Ușile mai toate au merchezele, adecă tainele lor. PAMFILE, I. C. 417. Toată treaba-i cu merchezul ei. id. J. II, 154. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i conveni (cuiva), a-i veni la îndemînă, a-i veni la socoteală. Na, aferim, frumos . . . , așa-mi mai vine la merchez. ALECSANDRI, T. 431, cf. DDRF, ȘIO I, 257, ALEXI, W. 3. (Familiar, astăzi rar) Șmecherie, tertip, șiretlic, truc. Ca cîrciumar. . . face măsurile mai mici, cu merchezuri. JIPESCU, ap. TDRG. Eu joc conțină oarbă cu fantele și am eu merchezul meu. CARAGIALE, O. VI, 188, cf. ZEITSCHRIFT, XVIII, 106, IORDAN, L. R. A. 198. Dragostea. . . mult e grea pîrdálnica: Dar cine-i cunoaște miezul Ș-o pipăie cu merchezul, E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. – Pl.: merchezuri și (rar) mercheze. – Și: (învechit) merchíz s. n. CIHAC, II, 595. – Din tc. merkez.