MERITORIU, -IE adj. (Despre acțiunile sau realizările oamenilor) Care are merite, care este vrednic de a fi prețuit, meritos ; care este destul de bun, de reușit, de valoros; cu oarecare însușiri; muncit, onest. Cf. NEGULICI. A putut produce o așa meritorie emulațiune. ODOBESCU, S. II, 486. Ispirescu . . . ale cărui colecțiuni de basme constituiesc o lucrare din cele mai meritorii. MACEDONSKI, O. IV, 27. Drama lui Caragiali e o lucrare meritorie. GHEREA, ST. CR. II, 145, cf. CONTEMP. 1 948, nr. 112, 4/2. Lingviștii români au desfășurat o activitate meritorie. L. ROM. 1 959, nr. 4, 3. - Pronunțat (f.): -ri-e. – Pl.: meritorii. – Din lat. meritorius, -a, -um, fr. méritoire.