MERSURĂ s. f. 1. (Învechit și popular) Mers¹ (1, 2). Cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., LM. Mersura sa e că dă odată sau mai de multe ori în sus, și apoi se lasă iarăși in jos în apă. MARIAN, INS. 309. Sî ardî inima la toatî lumea După mersura ńa. GR. S. VI, 256, cf. 249, RĂDULESCU-CODIN, CIAUȘANU, GL., ALR I 788/18. Îmi place mersura la calu ăsta. ALR II 2 969/2, cf. 2 969/531, A III 12. 2. (Prin nord-estul Olt.) „Potrivire”. CIAUȘANU, GL. – Pl.: mersuri. Mers¹ + suf. -ură.