MESTECĂU¹ s. n., s. m. 1. S. n. (Popular) Băț gros de lemn, în formă de sul, folosit la mestecatul mămăligii (v. f ă c ă l e ț, m e I e s t e u, m e s t e c a r, m e s t e c ă l ă u, m e s t e l n i c, m ă m ă l i g a r II 1, c u l e ș e r), pe alocuri și la mestecatul laptelui în care s-a pus cheagul, al laptelui prins sau al zerului (CHEST. V 139/56, A I 6, 12), la întinsul aluatului (ALR II 3 982/836, 872, v. v e r g e a, s u c i t o r), la măngăluitul rufelor (ib. 3 386/812, 3 386 bis / 836). Cf. KLEIN, D. 221, HEM 1 709. Un mestecău de mămăligă, mai multe linguri și furculițe de lemn. PĂCALĂ, M. R. 451. Îndată ce începea zărul a fierbe, ca să nu se prindă pe fundul căldării, se mesteca într-una cu „mestecăul urdei”. DRAGOMIR, O. M. 15, cf. MAT. FOLK. 1551, PLOPȘOR, C. 42. ♦ (Regional) Polonic (Totoreni-Beiuș). A I 22. 2. S. m. (Regional) „Cel ce tot dă cu nasul prin bucătărie și se amestecă la fiert” (Brașov). Com. PUȘCARIU. – Pl.: (1) mestecaie, (2) mestecăi. – Și: (regional, 1) méștecáu (PĂCALĂ, M. R. 429, ALR II 4 103/130, A II 6, 12), măzdăgău (ALR II 4103/105) s. n. - Mesteca² + suf. -ău.