METEAHNĂ s. f. 1. (Învechit, rar) Necinste, perfidie, vicleșug. Să putem sta înaintea înfricoșatului județ. . . nevinovaț și fără meteahnă (a. 1 654). GCR I, 170/24. În taină, fără meteahnă și-n ascuns fără prepus să vorovim. CANTEMIR, IST. 143. 2. Infirmitate, beteșug; rană. N-au nici metahne trupești, Nici patime sufletești. MUMULEANU, C. 139/17. Rea deprindere este a defăima pe acei cari au oarecare metehne din fire și adeseori s-au criticat comediile carele iau în rîs pe cocoșați, pe șchiopi și pe cei chiori. CR (1833), 79²/35. Turnă ursul apă moartă peste toate ranele. . . turnă apoi. . . apă vie, și se vindecă Țugulea de toate metehnele. ISPIRESCU, L. 330. Începură să curgă răniții. . . Pe cei cu metehne mai grele îi duceau la spital. PAS, Z. III, 48. Vorbea cu întreruperi, repetînd unele cuvinte, așa cum vorbesc bîlbîiții cînd, de bine de rău, izbutesc să-și stăpîneascâ meteahna. V. ROM. martie 1 954, 37. Băietul meu. . . are și o meteahnă: nu vede tocmai bine de-un ochi. ȘEZ. IV, 231. ♦ (Rar) Boală (veche, rebelă); racilă, (regional) hibă. Meteahnă e un cusur ascuns ca: oftalmia periodică, cornajul. ENC. VET. 83. ◊ (Prin analogie) [Tigaia] îndată au început a pîrîi și s-au sfărmat. Ah. Doamne ! au adaos el a zice. ci să fie oareaceasta?. . . Stînd. . . pe gînduri au socotit că în sfîrșit au aflat meteahna. DRĂGHICI, R. 127/7. P. g e n e r. Defect, cusur, scădere, imperfecțiune. Nu pociu iarăși să numesc Gramatică această alcătuire, fără de numai Băgări de seamă . . . spre regulile grămăticești. . . Însuși simpatrioții mei vor să-mi găsească la această alcătuire metahne și greșeli. VĂCĂRESCUL, ap. ODOBESCU, S. I, 301. N-au cunoscut la el vreo meteahnă de scîrbiciune dup[ă] cum să întîmplă la alții (a. 1 816). IORGA, S. D. VII, 17. Unde merg, ponosluiesc, Metahnii altora găsesc. MUMULEANU, C. 137/19. Să vedem dacă greșeala, dacă meteahna convențională comisă. . . s-a îndreptat. KOGĂLNICEANU, S. A. 128. Să se apuce a ne zugrăvi și pre noi, locuitorii din capitalie, cu toate metehnele și ticăloșiile noastre. NEGRUZZI, S. I, 240. . Atîta numai că are o meteahnă. . . îi zuliară.. ALECSANDRI, T. 1159, cf. 1369. Neamurile fetei de popă tot răzăși sînt, cu aceleași daruri și cu aceleași metehne. SADOVEANU, O. IV, 260. Ironia, în popor, are o funcțiune educativă clară: ea lovește în leneși, în lacomi, în îngîmfați, pentru a îndrepta metehnele cu ajutorul glumei. CONTEMP. 1 953, nr. 330, 4/6. Știa că meteahna cea mai de temut a patronului era mînia. V. ROM. martie 1 958, 30. Îi vezi cum se nasc, le cunoști deprinderile, toate metehnele.GL 1 961, nr. 3, 5/1. Acest om nu-i de suferit; mie mi se pare că-i nebun. . . – Mie-mi place un așa argat harnic, cu toată meteahna ce o are. ȘEZ. XII, 57. Și meteahnî-i gasăști căsî noastri? Com.. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Prin sinecdocă) Nu se poate și lui Platon meteahnă să nu i se afle cu toată a lui înaltă și multă minte? ARHIVA, R. I, 159/15. ♦ Slăbiciune, patimă, viciu; manie², ciudățenie. Eu nici nu fac, nici nu gîcesc logogrifuri. . . m-o ferit Dumnezeu de-asemine meteahnă. ALECSANDRI, T. 1 156. Lăsîndu-mă pradă unei vechi metehne, m-am trezit punînd cuvinte pe ritmul roților trenului. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. Îi era foame și mai ales îl chinuia meteahna tutunului. REBREANU, I. 393, cf. id. NUV. 8. Cînd n-ai ce face. . . cugeți. Asta e meteahna ta cea veche. SADOVEANU, O. V, 516. Cu înaintarea în vîrstă, meteahna dascălului se înrăutățea: nu se mai asemăna cu învățații români, ci se asemăna cu marele Riemann. CIAUȘANU, R. SCUT. 24. Cutreiera prin pădurile și bălțile din preajma Bucureștilor, împreună cu un prieten al lui, vînător cu aceeași meteahnă ca și el. PAS, Z. I, 207. Pescuitul, asta-i meteahna lui. V. ROM. noiembrie 1 954, 9. – Pl.: metehne și (rar) meteahne (ALECSANDRI, Ț. 1 369). – Și: (învechit și regional) metáhnă, (învechit) metáhnie (pl. metahnii) s. f. – Etimologia necunoscută. Cf. t e a h n ă.