MÉȘTERIȚĂ s. f. 1. (Popular) Femeie sau, p. gener., ființă talentată, pricepută, îndemînatică, dibace, iscusită, abilă. V. meșter (I 3). Magariul au văzut pe o privighitoare. – Prieteno, i-au zis . . . Tu întru cîntări ești meșteriță mare. DONICI, F. I, 49/6. 2. (Adesea adjectival; popular, în practicile bazate pe superstiții) (Femeie) care se pricepe să descînte, să facă farmece, vrăji; (popular) meșteră (v. m e ș t e r, I 5), meștereasă, fermecătoare, (regional) meșteritoare. Nu cred în doftori. . . Mi-a spus că ar fi avînd, la moșie, o babă meșteriță. DELAVRANCEA, O. II, 240. Meșteriță dracului, știii mulți ștromoani. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 3. (Rar) Femeie care practică o meserie (în calitate de meșter, I 1). Iar lelea morăriță, Bună meșteriță. . . Prinse moara . . . de călcîi. TEODORESCU, P. P. 144. 4. (Rar) Soție de meșter (I 1). Cf. DM. – Accentuat și: meșteriță. – Pl.: meșterițe. – Meșter + suf. -iță.