MIAZĂZI s. f. sg. 1. Punctul cardinal opus nordului; p. ext. parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre acest punct cardinal; ținut sudic; sud. Părțile despre miazănoapte și despre miazăzi (a. 1648). GCR I, 130/34. Vîntul despre miazăzi. ST. LEX. 171^v1/3, cf. 229^r/10. Avea al său nume de la Șinca și era partea miezii nopții și Corasuiv partea miezii zi. IST. AM. 54^v/6. Vîntul de la miazăzi Cu zăpadă se hrănește. ALECSANDRI, POEZII 361. Strașnic aș lua cîmpii spre blagoslovita miazăzi ! CARAGIALE, O. VII, 19. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite Se văd niște ocoale. BELDiCEANU, P. 62. Părintele Natanail. . . a intrat pe-o cărare la deal, cătră miazăzi. SADOVEANU, O. IX, 14, cf. 249, ALR I 1 236. ◊ L o c. a d j. De miazăzi = sudic, meridional. Frumusețea ei de miazăzi. . . mă descumpănea ! GALACTION, O. 98. ♦ P. e x t. Lumea, popoarele din țările sau din ținuturile situate în (sau spre) sud. Miazănoapte și miazăzi, apusul și răsăritul. . . s-au luat la luptă. RUSSO, S. 148. Împăratul adună răsărit și apus, miazăzi și miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. ISPIRESCU, L. 41. 2. (Regional) Masă de amiază (Voivozi-Șimleul Silvaniei). Cf. ALR II 4 843/325. 3. (În dicționarele din secolul trecut) Mijlocul zilei, ora douăsprezece din zi, miezul zilei. Cf. LB, POLIZU, COSTINESCU. – Lat. mediam diem.