MICUTEL, -EA, -ÍCĂ adj., s. m. (Popular) Diminutiv al lui m i c. I. Adj. (Indică dimensiunea) 1. Cf. m i c (I 1). Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 233, BUDAI-DELEANU, LEX. Vulpea. . . s-au vîrît pre o gaură micutică. ȚICHINDEAL, F. 92/8. Foile îndesate. . . încep prin a fi micutele și îndată ating maxima întinderei. GRECESCU, FL. 375. Rusalim ce mi-ș făcea? Bagă mîna-n buzunariu Scoate micutel amnariu. POP., ap. HEM 1093, cf. ARH. FOLK. III, 43, A III 16, 18, GL. V. J. 2. Cf. m i c (I 4). Cîn îi bad'ea năcăzît Iău îl cunosc pă pășit, Că-i pașu micut'el Șî năcazu-i după el. DENSUSIANU, Ț. II. 149. 3. Cf. m i c (I 5). Talie micutică, ca, 5--J0 cent, înălțime. GRECESCU, FL. 63. Dragă mi-i lelița-naltă Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița micutea Rupe gardul pe colea, Și se fură De-mi dă gură. HODOȘ, P. P. 169. II. Adj. (Despre ființe) Cf. mic (II). Pruncuții cei micutei și. . . cei fără prihană. ȚICHINDEAL, F. 139/12. III. Adj. (Arată calitatea, valoarea) Cf. mic (VI 1). Cf. LEX. MARS. 203. IV. S. m. (Regional, la sg. art., eufemistic, în forma micotel) Unul dintre numele dracului (Brebu-Cîmpina). Cf. H XI 293. – Pl.: micutei, -ele. - Și: (cu schimbare de suf.) micutică adj.; (regional, IV) micotél s. m. – Cf. m i c u ț e l. – Micutică: cu schimbare de suf.