MICUȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ adj. (Popular) Diminutiv al lui m i c u ț. I. (Indică dimensiunea) 1. Cf. m i c u ț (I 1). Cf. LM, DDRF, GRECESCU, FL. 234. Îți aduceam colăcei, Nu prea mari, cam micuței. MARIAN, NU. 768. Scoale micuței amnar. RETEGANUL, TR. 21. Dă-m sabia ascuțită, Sulița mia otrăvită, Buzduganul micuței. ALEXICI, L. P. 101. 2. Cf. m i c u ț (I 3). Omul micuței Face gardul frumușel (Acul). GOROVEI, C. 1. II. (Despre ființe) Cf. m i c u ț (II). Martine, Martine! Am vădzut eu bine Că mă lași pe mine Cu pui micuței Și prea prostănei. MARIAN, Î. 123, cf. 127. ◊ (Substantivat, în e x p r.) De micuțel = de micuț, v. m i c u ț (II). Fost-o-n ficor și o fată . . . S-or iubit de mnicuței. ALEXICI, L. P. 173. – Pl.: micuței, -ele. – Și: (cu schimbare de suf.) micuțícă adj. – Micuț + suf. -el, -ea. - Micuțică: cu schimbare de suf.