MICȘOR, -OARĂ, micșori, -oare, adj. Diminutiv al lui mic2. 1. (În opoziție cu mare) v. mic² (1). Frumos și încruntat; micșor, și părea ca un munte. DELAVRANCEA, O. II 173. Buruiana e micșoară, Ca rubinu roșioară. VĂCĂRESCU, P. 338. Am patru surioare. Două mari, două micșoare; una pe alta se alungă Și nu pot să se ajungă (Roatele). GOROVEI, C. 321. 2. (În opoziție cu lat) v. mic ² (1). Sînt doi munți prin care curge un rîu micșor. GOLESCU, Î. 82. 3. (În opoziție cu vîrstnic) v. mic ² (5). Numai fetele erau mai mari; băieții erau micșori. GALACTION, O. I 292. Eu micșor mi-am fost, minte n-am avut. PĂSCULESCU, L. P. 9. – Variantă: micușor, -oară (MIRONESCU, S. A. 33, NEGRUZZI, S. III 87) adj.