MIEUNÁ vb. I. I n t r a n z. și refl. 1. (Despre pisici) A scoate sunete caracteristice speciei, a face miau; a miorlăi (1). Cf. ANON. CAR. Jupîneasă Mîță. . . Pre tine nimenea Cu bucurie nu te ascultă cînd mionești. ȚICHINDEAL, F. 294/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. [Pisicile] ȘÍ una și alta rele, mîrîia și miuia. PANN, P. V. III, 31/8. În pod miaună motanii. EMINESCU, O. I, 46, cf. id. N. 13. Va miăuna ca mâța. CONV. LIT. XI, 346. Drept sub nasul lui, motanul A venit să miaune. TOPÎRCEANU, P. 224. Miaună o pisică. TEODOREANU, M. U. 160. În încăperea pustie mieuna o mîță. CAMILAR, N. I, 103. [Motanul] mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147, cf. IX, 25. Pisica îi mionea la cap de foame. ib. XII, 105. Să se ducă. . . unde mița neagră nu mniaună. MARIAN, D. 146. Mîța mione. H V 429. Pisica mionește. ib. IX 283, cf. ALR I 1137. ◊ Fig. Acum gloanțele, care veneau rare, miaună des. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. ♦ A imita mieunatul pisicii. Să-l auzi cum mneună ca pisica. BOCEANU, GL. ♦ F i g. (Despre oameni) A se văita, a scînci, a plînge. Cf. LB. [Femeia] mieunîndu-se. . . fugi la părinții și frații ei și le spuse că Trifon a bătut-o. RETEGANUL, P. I, 7, cf. ALR I 82/118. 2. P.. ext. (Regional; despre iezi, cîini, păuni) A scoate sunete caracteristice speciei. Cf. H VIII 98, XVIII 304, ALR I 1152/516, ALR II 4 417/141, 334, 5 747/219. ◊ (Despre ființe fantastice din basme) Iară bala rea sări înspăimîntată Și meunînd să dusă printre stînce. BUDAI-DELEANU, T. V. 51. – Prez. ind. pers. 3: miáună. – Și: (regional) mieuiá (ALR I 1 137/343, prez. ind. miéuiază) vb. I; mieuí (ALR I 1 137/954, prez. ind. miéuié) vb. IV; miauna (PONTBRIANT, D., DDRF) vb. I; miauni (ALEXI, W.), miauí (PONTBRIANT, D.) vb. IV; mioná vb. I; mioní (prez. ind. mionește și mione), miuí vb. IV; zmieuna (ALR I 1 137/348, A III 17) vb. I. – De la miau.